Înmormântare

Momentul în care viața pământească ia sfârșit face parte din firescul vieții. Pierderea celor dragi reprezintă o adevărată tragedie pentru fiecare din noi și aduce cu sine și povara organizării ritualului creștin de înmormântare. Pentru aceasta, este nevoie de respectarea unor dogme creștine, obiceiuri străvechi, tradiții și superstiții ce s-au păstrat ani la rând. Unele obiceiuri sunt considerate păgâne, exagerări de la adevărata învățătură a Bisericii Ortodoxe, altele sunt creștine, ortodoxe. Toate aceste tradiții ce fac parte din ritualul înmormântării au rolul de a aduce un omagiu persoanei trecute la cele veșnice, de a îi cinsti memoria și de a îl ajuta să treacă la viața de dincolo.

O înmormântare ortodoxă presupune pregătirea pentru înmormântare, înmormântarea în sine și pomenirea decedatului conform canoanelor Bisericii Ortodoxe. Și totuși, modul în care are loc ceremonia de înmormântare este diferit pentru unii români creștin ortodocși, în anumite zone ale țării. Din păcate, respectarea anumitor tradiții și obiceiuri pot transforma înmormântările într-un circ grotesc și inutil, care nu face cinste defunctului.

Urmează să afli care sunt tradițiile și obiceiurile ceremoniei de înmormântare atât cele creștine, cât și cele păgâne, și care este semnificația lor.

Obiceiuri creștine înainte de înmormântare

În tradiția creștin ortodoxă românească, atunci când viața cuiva este pe cale de a se sfârși, rudele acelei persoane apelează la preotul din parohia de care aparține familia, pentru a veni la capatâiul celui ce va pleca pe lumea cealaltă și a-l face să-și mărturisească păcatele pentru ultima dată în această viață. Cei apropiați persoanei care este la finele vieții sale aprind o lumânare la căpătâiul acesteia pentru ca Domnul să vadă și să călăuzească sufletul celui mort pe calea veșniciei.

Astfel, aprinderea lumânării și contactarea preotului paroh sunt obiceiuri creștine de dinainte de înmormântare. Tot de la preotul paroh se vor obține obiectele necesare: sfeșnicul, steagul, doliul, icoana și eventual lumănări, tămâie, cărbune pentru tămâie.

Preotul trebuie să stabilească și orele potrivite pentru slujba de la biserică ce va avea loc pentru pomenirea sufletului mortului. Și clopotarul bisericii își are rolul bine definit și trebuie să fie înștiințat când anume să tragă clopotele pentru anunțarea decesului persoanei, dar și pentru ca lumea să știe și să se roage pentru păcatele celui decedat.

Îmbălsămarea, spălarea, toaletarea și cosmetizarea decedatului sunt tot obiceiuri creștine necesar a fi realizate înainte de așezarea decedatului în sicriu. Aceste operațiuni sunt realizate de specialiștii firmei de pompe funebre la care ai apelat. Ulterior, decedatul este îmbrăcat cu haine noi și curate – veșmântul cel nou al nestricăciunii, cu care va invia la ziua Judecății. După ce este îmbrăcat, corpul neînsuflețit se așază în sicriu poziționat astfel încât să aibă privirea către răsărit, acolo unde va veni Hristos la învierea tuturor.

Așezarea unei icoane sfințite pe pieptul defunctului este un alt obicei creștin. Icoana îl poate reprezenta pe Iisus Hristos, Maica Domnului sau pe Sfântul care a fost patronul spiritual al decedatului. Mâinile vor sta încrucișate pe piept dreapta peste stânga, iar lângă mâini va fi așezat toiagul (o lumânare mare de ceară curată în formă de colac). Această lumânare specială este aprinsă atunci când preotul slujește. Peste decedat se așază o pânză albă care reprezintă acoperământul lui Hristos.

Priveghiul, ultimele 3 zile de rămas bun -  La capelă are loc priveghiul la care vor veni toți cei care l-au cunoscut pe răposat și care își doresc să își ia rămas bun pentru ultima dată din această viață de la acesta. Se aprind lumânări, se oferă mici pomene, se roagă și se spun rugăciuni în gând pentru iertarea păcatelor.

Doliul / panglica neagră - o familie îndurerată al cărei membru a decedat va purta o panglică neagră subțire denumită doliu. De asemenea, și deasupra ușii de la intrarea în casa în care a fost ținut mortul este amplasată o pânză de doliu de culoare neagră care va sta acolo până la pomenirea de 40 de zile oficiată de soborul preoțesc.

La capul decedatului se așază sfeșnicul în care prietenii, rudele aprind lumânări, mai ales în timpul slujbei. Lumânările aprinse simbolizează lumina faptelor bune cu care creștinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de Apoi. Atunci când rudele/prietenii aprind lumânarea în sfeșnic rostesc o rugăciune scurtă “Dumnezeu să-l (s-o) ierte!”.

Slujba stâlpilor - preotul săvârșește o rugăciune scurtă (panihida) în fiecare după-amiază până la înmormântare, care, alături de citirea din Sfintele Evanghelii, este efectuată pentru sufletul celui răposat. Tot acum, preotul binecuvântează și coliva pentru înhumare și o parte din bucatele care vor fi servite la praznicul de la biserică sau de acasă pentru cel care nu mai este în viață.

Salutarea oamenilor (rude, prieteni, străini) între ziua decesului și până la înmormântare se face cu formula „Dumnezeu să-l (s-o) ierte!” ori „Dumnezeu să-l (s-o) odihnească!” pentru cazul în care decedatul este un prunc (copil până la 7 ani).

Obiceiuri păgâne înainte de înmormântare:

• spargerea unui vas sau a unei căni la scoaterea din casă a decedatului (există superstiția că în acest fel se sperie spiritul și nu se întoarce din drumul pe care îl are de parcurs)
• așezarea banilor pe crucea sau icoana de pe pieptul răposatului (se spune că acest obicei este menit pentru a îl ajuta pe decedat să plătească pe lumea cealaltă - evident, o gândire veche și eronată)
• acoperirea oglinzilor și răsturnarea oalelor (superstiția este că în acest mod împiedici sufletul răposatului să rămână pe această lume)
• aspectul de șezătoare pe care îl dobândește priveghiul - unele familii îi servesc pe cei prezenți la priveghi cu mâncare sau prăjituri, iar alteori circulă sticla cu vin sau țuică, intenția familiei fiind ca cei prezenți să fie mulțumiți, iar dărnicia lor să fie lăudată; mai mult, cei de față ajung să spună glume, să joace cărți sau să fumeze, pentru a trece timpul mai repede. 
• plânsul exagerat, bocetul, jeluirea - în unele părti ale țării sunt chemate femei care se pricep să bocească morții. Însă acest lucru nu face decât să mărească durerea familie, în loc să mângâie și să cultive speranța.
• în coșciug, sub capul defunctului, se așază un săculeț de pânză cu diverse obiecte care au aparținut celui decedat și care i-ar fi de folos în „marea călătorie“: săpunul cu care a fost spălat, pieptenele cu care a fost pieptănat, foarfeca cu care i s-au tăiat unghiile, o oglindă, uneori cosmetice dacă este vorba de o femeie sau aparat de ras pentru un bărbat. 
• în unele zone ale țării, se pun o serie de obiecte cu încărcătură magică: nouă pietricele, nouă cioburi de porțelan, nouă boabe de tămâie.

Obiceiuri creștine la înmormântare

În ziua și la ora stabilită de comun acord cu preotul pentru înmormântare, rudele pregătesc tămâia și oferă preotului și dascălului câte o lumânare aprinsă. Dupa slujba oficiată la capelă sau casa mortuară, se organizează procesiunea de înmormântare, care rămâne aceeași până la cimitir. 

Convoiul mortuar se aranjează astfel:

• în frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusă la căpătâiul mortului)
• o altă persoană ce poartă o fotografie a decedatului ori icoana cu patronul spiritual
• urmează cei ce poartă coliva și vinul, pomul cu darurile ce se împart săracilor (simbol al vieții și al morții, închipuind raiul în care se dorește a ajunge sufletul mortului)
• cei cu coroanele (dacă sunt)
• purtătorii de sfeșnice 
• dascălul și preotul
• carul mortuar (dricul) cu sicriul
• rudele mortului și ceilalți participanți

Pe drum până la biserică și apoi până la cimitir, se cântă "Sfinte Dumnezeule" funebru de către cor sau credincioși, sub conducerea dascălului.

Când convoiul ajunge la răscruce de drumuri sau alte locuri care au fost importante pentru decedat sau în dreptul unei biserici se oprește. În acest moment preotul rostește o rugăciune specifică. Tot cu ocazia acestor opriri se așază bucăți de pânză albă sub carul mortuar sau înaintea lui. Aceste bucăți de pânză se numesc poduri sau punți și reprezintă vămile văzduhului peste care trebuie să treacă sufletul răposatului. Tot la aceste opriri se împart daruri și bani celor săraci.

O tradiție respectată și astăzi este ca, pe parcursul transportului defunctului spre cimitir, de mașină să fie legate pe laterale coroane cu flori aduse de oameni în zilele de priveghere. Acestea sunt însoțite de un prosop în care sunt legați câțiva bănuți, în mod simbolic. Semnificația drumului presărat cu flori este multiplă – drum lin spre cer, drum fără regrete, florile fiind și simbol al efemerității vieții, al faptului că suntem muritori și avem un destin fragil.

În timpul slujbei la biserică se va păstra aceeași atmosferă de liniște și de reculegere.  Celor prezenți li se împart lumânări aprinse (uneori însoțite de o batistă, o pânză albă sau un prosop, precum și un covrig, un măr sau un colăcel etc.) . Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună "Dumnezeu să-l ierte" sau "Bogdaproste!" (Cuvânt slav, încetățenit la noi, dar care în traducere înseamnă tot "Dumnezeu să-l ierte!"). Aceste formule înlocuiesc pe cea obișnuită de "mulțumesc" ori franțuzismul "merci" care nu se folosesc în asemenea ocazii. 

La sfârșitul slujbei, membrii familiei și ceilalți credincioși sărută icoana aflată pe pieptul mortului, iar cei mai apropiați ca rudenie, mâna ori fața mortului, aceasta reprezentând sărutarea cea mai de pe urmă. Gestul acesta, semnul iertării și al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel care pleacă dintre noi, se face în perfectă ordine și liniște.

Coliva, vinul, colacul și capetele se vor aduce în biserică unde rămân pe parcursul slujbei înmormântării. În colivă, colac și în capete se aprind lumânări, arzând tot timpul slujbei. Coroanele și pomul rămân la ușa bisericii. Bărbații vor intra în locașul sfintei biserici cu capul descoperit. La căpătâiul celui decedat se așază unul sau două sfeșnice, în care cei prezenți aprind lumânări.

Dacă vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu, etc.) dorește să țină un cuvânt la catafalcul celui decedat, trebuie să ia legătura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta. 

Pentru economia de timp a celor prezenți (unele rude sunt venite de la mare depărtare) și pentru faptul că un cortegiu funerar nu trebuie să fie un prilej de fală ori de paradă, este indicat să se evite plimbările lungi cu acest prilej, alegându-se drumul cel mai scurt spre cimitir.

Dupa terminarea slujbei din biserica (prohodul) se pornește spre cimitir în aceeași ordine în care s-a venit la biserică. 

La cimitir, pe marginea gropii preotul spune rugăciuni și se cântă „Veșnica pomenire”. După aceea, preotul toarnă peste mort, înainte de a închide capacul, vin amestecat cu untdelemn, iar apoi, la parastas, vin și apă peste mormântul celui decedat. De asemenea, exista tradiția ca, după astuparea mormântului, să se dea „peste groapă“ de pomană. Și în acest caz, credincioșii trebuie să știe că importantă este milostenia care se dă pentru sufletul celui decedat și nu modalitatea, adesea magică, prin care se face acest lucru. 

Icoana de pe pieptul decedatului se ia acasă de către rude și se folosește la slujbele de pomenire a acestuia. Nu este obligatoriu, însă se poate lua și toiagul și se aprinde acasă în zilele de pomenire.

La cimitir, înainte de închiderea sicriului se scoate piedica de la picioarele decedatului care se lasă în sicriu.

Coroanele de florile și florile care au fost puse în sicriu se strâng și se așază peste mormânt.

Pomul împodobit cu fructe, dulciuri, covrigi, etc. se înfige la căpătâiul mormântului, lângă cruce dupa ce a fost golit iar bunătățurile din el au fost date de pomană.

Alte obiceiuri și tradiții din diferite zone ale țării:

La satele câmpenești se obișnuiește să se împrăștie tărâțe și cenușă pe drumul către cimitir în urma cortegiului funerar, pentru ca spiritele să nu poată păși înapoi fără să lase urme.

În cazurile în care moare un flăcău, i se împodobește un brad cu panglici colorate, dulciuri și mere, împărțite ulterior la pomană, iar în cazul în care moare o fată nemăritată, trupul decedatei e înveșmântat în rochie de mireasă, socotindu-se că înmormântarea le va fi deopotrivă și nuntă.

Spre alungarea duhurilor rele, în anumite zone ale țării încă se mai aruncă găina peste groapă, se afumă casele cu tămâie și se jelesc morții cu bocitoare iscusite, care plâng morții cu versuri improvizate instantaneu.

Obiceiuri păgâne în timpul înmormântării:

• Fanfara la înmormântare este un obicei străin de tradiția ortodoxă, care n-a admis cântarea instrumentală în cult. De multe ori, astfel de formații cântă piese muzicale populare, romanțe, marșuri, care sunt în total dezacord cu sobrietatea evenimentului înmormântării. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicită și putinul respect ce-l poartă celor decedați. Îndeosebi, în perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitată cu desăvârșire angajarea unei fanfare la înmormântare.
• Unii credincioși atenționeaza persoanele însărcinate cu oferirea lumânărilor, adesea chiar în timpul slujbei, să nu dea și rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondată.
• Practica de a lipi pe crucea din mână mortului o monedă este păgână și trebuie părăsită.
• Când preotul citește rugăciunea de dezlegare, unii credincioși, nefiind atenți la sensul cuvintelor, se reped să dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmând să se petreacă nu în biserică, ci la cimitir, pe marginea gropii. 
• Mulți consideră că expresia "drumul fără întoarcere" ar însemna că nu trebuie sub nici un chip să te întorci cu mortul pe același drum. De aici, o serie întreagă de complicații, încercându-se itinerarii greoaie, care consumă timpul și supun pe cei îndoliați la parcurgerea pe jos a unor distanțe mari de drum, accentuându-le inutil oboseala.
• Mai dăinuie pe alocuri și superstiția că în prima zi a săptămânii - luni - nu este bine să se facă înmormântare ("pentru că e începutul săptămânii și ar muri toți din casă"). Firește că o atare "credință" este falsă și nu trebuie luată în considerare, înmormântarea putându-se efectua în orice zi a săptămânii.

Obiceiuri creștine după înmormântare

Dupa înmormântare, se face o masă (pomană) la casa mortului sau la restaurant, la care se așază preotul împreună cu toți participanții. Preotul binecuvântează bucatele și se roagă din nou pentru sufletul mortului. Apoi se "saltă coliva de trei ori". Se servesc 2-3 feluri de mâncare, băutură și fiecare primește câte un colac și lumânare. 

Pomenile constituie așadar un fel de ofrandă de tip sacrificial, specific „marii treceri în lumea de dincolo” și nu se rezumă doar la ofrande de natură alimentară, ci includ de multe ori și articole de îmbrăcăminte, perne, ștergare, vase, căni și tacâmuri, toate însoțite de lumânarea aprinsă, pentru ca sufletul celui decedat să aibe lumină pe lumea cealaltă.

Dupa înmormântare, tradiția spune ca pe pervazul casei să se așeze un vas cu apă. Exista superstiția conform căreia sufletul celui decedat călătorește prin locurile dragi, deci și pe acasă. Timp de 40 de zile, până la plecarea acestuia către Judecata de apoi, sufletul "se adapă", adica cere apă. Aceasta este echivalentul odihnei din viața pământească - bea apă și pleacă din nou la drum.

Prima slujbă de la biserică este aceea de la 9 zile după înhumare, în care se face slujba, se pomenește din nou sufletul celui decedat, dar se și dau pomeni pentru iertarea păcatelor. Urmează pomenirea la 40 de zile de la înmormântare. Aceasta este efectuată în cinstea Înălțării la cer a Domnului Iisus Hristos, care a avut loc la 40 de zile de la Înviere. Se mai numește slujba de ridicare a Panaghiei, unde se pregătește un colac și o icoană.

Se mai fac pomeniri și slujbe și la trei, șase și nouă luni de zile, închinate Sfintei Treimi, dar și în fiecare an până la 7 ani de la moartea celui în cauză, cea din urmă slujbă fiind închinată celei de-a 7–a zile a facerii lumii. Mai multe informații legate de pomeni și parastase le găsești citind articolul: 10 întrebări frecvente despre parastase și pomeni.

Pentru a cinsti memoria celui decedat și pentru a îl conduce pe ultimul drum, familia și apropiații acestuia fac toate demersurile pentru a reuși să îi ofere o înmormântare decentă și demnă. Așadar, toți participanții la înmormântare trebuie să respecte obiceiurile și tradițiile care se desfășoară la ceremonie. Ajutorul firmelor de pompe funebre este extrem de binevenit în aceste momente, deoarece organizarea și planificarea ceremoniei de înmormântare, ținând cont de toate obiceiurile, este foarte dificilă. 

În trecut, familia decedatului avea grija organizării întregii ceremonii. Acest lucru avea un impact negativ asupra stării fizice și emoționale ale acesteia. Având în vedere obiceiurile creștine, acestea trebuiau efectuate pe toata durata priveghiului și a ceremoniei de înmormântare. În prezent, experiența firmelor de pompe funebre își spune cuvântul în aceste momente, acestea cunoscând în cele mai mici detalii toate tradițiile și obiceiurile. Așadar, apelați cu încredere la specialiști și veți vedea că puteți dispune de mult mai mult timp pentru omagierea corespunzătoare a persoanei dragi.