Biserica Sf. Antonie cel Mare

Parohia îşi are numele de la primul hram al bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, Voievozi ai oştilor cereşti.

La început această biserică a fost din lemn şi avea hramul Sfinţii Ingeri, iar anul clădirii ei ar fi pe la 1648, la puţin timp după vestita biserică domnească „sfinţii Apostoli” (1639), deci al doilea locaş de cult  din Ploieşti, ca şi vechime.

Din vechea biserică de lemn au mai rămas în cea de astăzi patru stâlpi din stejar, aşezaţi vertical între naos şi pronaos, pe care se sprijină o coloană în stil corintic cu care se încheie cafasul pentru cor. De asemenea sub policandrul mare, în naos, se află o lespede ovală pe care se cunoaşte doar anul 1827 în cifre arabe şi câteva cifre romane şterse, indescifrabile. În acest loc a fost piciorul Sfintei Mese, din altarul bisericii de lemn.

În orice caz, de la forma bisericii de lemn, până la forma actuală, clădirea a trecut prin mai multe etape de reparaţii, restaurări şi transformări, despre care nu se găsesc menţiuni exprese.

În locul bisericii „Sfinţii Îngeri” ridicată la anul 1648, s-a zidit biserică de zid de cărămidă între anii 1711 – 1720, în formă de corabie aşa cum fusese cea de lemn. Tot atunci s-au făcut şi chiliile de jur împrejurul clădirii bisericii pentru a servi negustorilor în popasul făcut la Ploieşti, în drum spre Braşov şi Galaţi.

Între anii 1820 – 1827, s-a restaurat din nou din temelie dându-i-se forma de cruce, păstrându-se de la biserica de lemn numai cei patru stâlpi de stejar existenţi şi astăzi pe care se sprijină coloana cafasului. I s-au făcut şi trei turle din lemn acoperindu-se cu tablă de fier galvanizat. Catapeteasma sau tâmpla s-a făcut din zid. Aceste lucrări s-au făcut între anii 1857 – 1864. Alte reparaţii s-au făcut în anul 1881, probabil după un cutremur. În anul 1864 a fost înlocuită cu cea de lemn, existentă şi azi, care este sculptată în lemn cu flori, fructe şi animale în relief şi diferite culori, iar uşile împărăteşti şi cele diaconeşti, executate cu multă măiestrie artistică.

În anul 1929 biserica a fost restaurată din nou sub păstorirea preotului Nicolae Dima, când s-au desfiinţat cele trei turle din lemn, înlocuindu-se cu una singură din beton armat, sprijinită pe patru bolţi din beton armat înlocuindu-se şi pridvorul închis cu geamlâc prin şase coloane rotunde, dându-i-se un aspect plăcut la faţadă; de asemenea s-au mai făcut reparaţii în anul 1940 după cutremur şi în anul 1945, după bombardamente.

La restaurarea din anul 1929 – 1931 precum şi la reparaţiile din 1940 şi 1945, preotul paroh Nicolae Dima a avut un preţios sprijin din partea epitropului Dimitrie Stăncescu şi a consilierilor parohiali Gheorghe Gheorghiu, C. Rigu, C. Nasopol, Vasile Mavrodin, Nicolae Niculescu, precum şi contribuţiile credincioşilor. N-a lipsit nici sprijinul Primăriei Municipiului Ploieşti în bani şi asistenţă tehnică, planurile fiind întocmite de arhitectul Violeta Popescu Coteşti, executarea lucrărilor de către întreprinderea Ing. Săcară şi alţi meşteri din acea vreme.

În 1937 – 1940 s-a desfiinţat clopotniţa de la stradă, construindu-se alta separat de biserică, În partea de Nord Vest, pe schelet de fier din cărămidă şi beton armat sub care se găseşte un clopot de bronz în greutate de cca. 800 kg. În partea de Vest, lângă clopotniţă se găseşte mormântul preotului Nicolae Dima, având o cruce mică, ornamentală, care poate fi văzută din patru părţi, cu candelă deasupra ei şi o placă de beton pe care scrie: „Preot Nicolae Dima 1892 – 1966”.

Biserica este monument de arhitectură, istoric în stil brâncovenesc, construită din cărămidă, pe fundaţie de beton, în formă de cruce, cu o turlă mare la mijloc între cele două sânuri, înaltă de 18 m. Are pridvor deschis cu şase coloane rotunde, cu capiteluri frumoase şi braţe de stejar.